miercuri, 16 decembrie 2009
11111
Unsprezecemiiosutaunsprezece. Ca, deh, am trecut de zece mii, nu? Maine plec acolo. Si le voi termina, le voi termina, grijania mamii lor...
vineri, 11 decembrie 2009
carciuma
"ce lume mica, domnule... cateva mese..."
gheorghe dinica
http://www.youtube.com/watch?v=DYiAUnIHevY&feature=related
joi, 26 noiembrie 2009
Garbarek. Sau cum poti canta la apa dintr-o galeata
L-am auzit prima oara pe Garbarek, in camera de camin, in facultate, acum vreo 17 ani. Il ascultam impreuna cu prietenul meu, A, dupa ce mancasem niste mustar pe paine. Adica doar mustar pe paine, fiindca dadusem banii pe casetele cu Garbarek si Jarett. A fost un soi de dragoste la prima vedere si nu mi-a mai trecut. Si l-am tot asteptat sa vina in Romania. Il ascult cand sunt fericit, cand sunt trist, cand ploua, cand e soare, cand conduc, sau cand mi-e dor. Si se mai intampla ceva. Fata lui de zeu nordic imi aduce aminte oarecum de fata tatalui meu. Si nu-mi trece.
25 noiembrie 2009. Sala Palatului, orele 20.00. La opt fix, apare pe scena, in fata unei sali arhipline, inclusiv pe scari. Am reusit sa iau PENULTIMUL bilet, cu o cateva zile inainte.
El, Trilok Gurtu, Bruninghaus si Yuri Daniel - bass. Apropo, dupa al doilea solo de bass, mi-a venit sa ma inscriu la cercul de ingrijirea papadiilor, atat de divin s-a jucat omul cu sarmele alea. Doua ore jumatate de muzica absoluta, de dragoste infinita - btw, l-ati vazut cum canta la sax-ul ala de parca isi mangaie copilul tinut in brate? Nu exista cuvinte pentru a descrie ce s-a petrecut in acest timp. In fine, la un moment dat, Gurtu se ridica dintre tobele lui si se intoarce catre o galeata de metal despre care ma intrebam de la inceput ce e cu ea acolo, banuind ceva. Il mai vazusem cantand la diverse. Deci se intoarce Gurtu, si incepe sa cante la APA DIN GALEATA !! Asta in timp ce canta motive indiene. In acel moment mi s-a facut rusine ca traiesc.
Dar nu despre asta voiam sa vorbesc, pentru ca oricum nu se poate vorbi despre asta. Alta a fost revelatia mea. La sfarsit, inainte de bis, s-au aprins luminile in sala si mi-am adus aminte ce se intampla in sala aia, acum peste 20 de ani. In sala in care atunci Iliescu il aplauda pe Ceausescu, astazi Garbarek ne-a dat o lectie despre iubire absoluta. Astazi, cand Iliescu, aceasta bunicuta asasina, care-si devoreaza nepotii, incearca sa ne puna basti pe cap, Garbarek si Gurtu ne-au dat apa vie. Si-n sala aia, oamenii erau vii ...
later edit: si, ca s-o parafrazez pe Klara, inca o data i-am futut pe comunisti. Ai auzit, bunicuto?
joi, 19 noiembrie 2009
Faraad ( Kanounn II )
Despre Faraad nu se stia prea mare lucru. De fapt, aproape nimeni nu stia ce-i cu el. Existau zvonuri ca nici nu era arab, ci iranian. Si vorbele acestea aveau ceva adevar in ele.
Shaifa ii povestise lui Harun ca batranul se tragea dintr-o veche si respectata familie persana din Qom, orasul sfant. Faraad era muezinul unei moschei conduse de imamul Ibn Kafud. In 1979, cand a inceput revolutia islamica, acesta a fost arestat, intr-o noapte, de Ulama, comunitatea mullahilor. Era cunoscut ca sustinator fervent al sahului Pahlavi iar mullahii, care in ultimii ani fusesera atacati continuu de catre sah, abia asteptau un motiv sa-l reduca la tacere. Facuse parte din seminaristii care protestasera impotriva lui Khomeyni, atunci cand acesta preluase conducerea tarii si fusese arestat, alaturi de altii, in timpul celor 444 de zile. In final, sahul a fugit umilit, ayatollahul Khomeyni si-a inceput teroarea, iar despre Ibn Kafud nu s-a mai auzit nimic. Fusese cat p-aci sa-l aresteze si pe Faraad dar, un mullah a venit intr-o seara la moschee si l-a sfatuit sa plece din tara, pana dimineata. Era suspectat de actiuni contrarevolutionare, datorita prieteniei cu Ibn Kafud. Faraad nu-si putea crede ochilor ce vedea in jurul lui. Qom, care pana atunci era recunoscut ca orasul traditiilor si respectului, devenise locul in care Tudeh, partidul comunist, ucidea in numele lui Allah. Peste tot, oamenii erau tarati din case si impuscati in strada, in vazul copiilor si batranilor. In acea noapte in care a fugit peste granita, Faraad a gasit si fetita. Copilul avea atunci vreo cinci anisori si, din cauza unei grenade, orbise. Parintii ei fusesera si ei arestati iar ea bantuia pe strada, ca o naluca. Nici macar nu mai plangea si aproape ca nici nu-si daduse seama c-a orbit. Mullahii au strigat s-o abandoneze in desert, asa cum cerea vechea pedeapsa pentru orbi dar, Dumnezeu stie cum, fetita reusise sa fuga din sediul Ulamei si-asa a gasit-o Faraad, in noaptea aceea teribila. Tinea cu ea in brate, o camasa de femeie. Din cand in cand, o mirosea si spunea: mama, mama ... Barbatul intelese imediat ce s-a intamplat. Cateva ceasuri mai tarziu, cu fetita in spate si ajutat de alt imam, trecu granita in Turcia si noaptea urmatoare in Siria.
... Nour cobora treptele casei tinandu-si mana dreapta pe balustrada, parca masurand-o. Auzise zgomot si pe batran strigand si, pana sa ajunga in capul scarii, recunoscu si vocea Shaifei. Se mai auzea o voce de barbat dar n-o recunoscu. Ii mirosi a amarui dar, pana sa se dezmeticeasca, Faraad ii spuse grabit: apa Nour, apa si geanta de piele. Repede! Fata avea acelasi mers de naluca. Plutea prin casa stiind sa ocoleasca fiecare lucru cu o precizie uluitoare. Harun nu stia de ce sa se mire mai intai. De batranul pentru care nu mai exista altceva decat pasarea din mainile lui, sau de frumusetea fetei oarbe din fata lui. Shaifa mai fusese in casa aceea si, absenta parca, isi dadu drumul in fotoliul verde din fata semineului. Harun se aseza pe vine, dar, auzind glasul batranului se ridica brusc si pleca pleca bajbaind in directia vocii.
Il gasi pe batran intr-o camera mica, fara ferestre, in care ajungeai dupa ce treceai pe sub o arcada joasa. Nu intelegea nicio vorba spusa de Faraad, nu stia farsi si, ii ceru din priviri fetei, sa-i spuna ce se intampla dar, isi aminti ca aceasta nu-l vedea.
Alif, Lam, Mim ...
La lumina opaitului, pasarea statea nemiscata, intinsa pe spate si cu ciocul putin deschis. Parca se hranea cu ruga batranului si, in rastimp, scotea un sunet ca de fuior de lana.
Harun incerca sa se apropie dar batranul, fara sa-si deschida ochii, il opri:
- Acum e cu mine, se va face bine, inshallah, dar trebuie sa vorbim. Asteapta-ma dincolo.
Nour isi lati narile parca vrand sa adulmece si, simtind ca Harun nu se misca, il lua de mana si trecura impreuna pe sub arcada din caramida rosie, in camera unde Shaifa terminase de facut ceaiul. Barbatul se lasa condus aidoma unui copil cuminte si observa ca lichidul din paharele mici avea aceeasi culoare a camasii lui Faraad si a caramizilor arcadei care-l facuse sa se aplece ...
Mana apasa usor pe umarul lui stang si, cand deschise ochii il vazu pe batran, in aceeasi camasa, incruntat. Simti miros de paine proaspata si incerca in zadar sa-si aduca aminte cand adormise in fotoliul in care statuse Shaifa.
- Trezeste-te ... Trebuie sa vorbim. Batranul isi lua mana de pe umarul lui si Harun isi stranse stomacul intr-un spasm involuntar.
- Ce trebuie sa stiu?
- Nu prea multe, ii raspunse Faraad, lasandu-se ajutat de Nour sa se aseze pe divan. Aproape ca esti vinovat ... Pasarea sa hraneste din tine iar tu nu vrei sa i te mai dai.
- Cum ...? Era buimacit, nu intelegea nimic din spusele batranului si-i venea sa-si infiga mainile in beregata lui, sa-l faca sa vorbeasca mai clar. Cum nu i se mai da? O crescuse de atatia ani, nu se culca si nu manca fara sa vada mai intai ce face ea si cum ii e.
Nour era asezata alaturi si Harun ii se uita la ea asteptand ceva.
- Hiena care ti-a ranit pasarea traieste, baiete. Si te asteapta. Hiena asta ... trebuie ucisa. Tu trebuie s-o ucizi.
Tu esti hiena, Harun!
Tu esti hiena, Harun!
va urma ...
joi, 5 noiembrie 2009
duminică, 1 noiembrie 2009
kanounn
Nisipul zbura incetisor, in lumina lunii, sfaraind ca un biban in ulei incins. Furtuna de nisip se terminase de vreo jumatate de zi, dar barbatul mai intarzie in pustie, nemultumit de vanatoare. Shaifa ii deschise poarta, multumindu-i lui Allah ca-l vede acasa:
- Salaam aleykum, copile. Intr-o zi ai sa pieri in desertul ala al tau, daca mai stai asa de mult.
- Aleykum salaam, buna mea doica, ii raspunse Harun, mangaind-o pe cap la fel cum putea mangaia o frunza de yucca. Ce face, o intreba?
- Hai sa te speli si pe urma ai timp s-o vezi, e la fel, nu vrea sa manance si scanceste in rastimp. De cand ai plecat, sta cu privirea atintita si doar s-a atins de apa.
Isi lasa arma jos, langa prag si, in timp ce batrana ii aducea apa, isi scoase hijab-ul plin de nisip, zambind amar. Trecusera trei zile de cand plecase la vanatoare. Initial nu planuise sa stea atat, dar il prinse furtuna intre dolinele Darakh si asta il facu sa intarzie. Se aseza pe treptele casei si-si roti usor privirea de parca acum vedea pentru prima oara cladirea. Ce mister il facea sa se mire de fiecare data cand vedea aleile acoperite de nisip dupa furtuna. Parca vantul abuza de casa lui, parca i-o poseda intr-un fel necinstit.
- Uite ceaiul, auzi in dreapta lui. Batrana se apropia mereu fara s-o auda, la inceput era intrigat dar acum i se parea ca e un fel de drept al ei sa vina asa, pe nesimtite. Ceaiul ii imblanzi gatul si Harun isi mai puse unul, bandu-l hulpav.
- Ai ramas la fel de nedelicat cand bei ceaiul, surase Shaifa. Degeaba tot incerc sa te invat, ai sa ramai la fel de aspru. Hai sa mananci, ti-am facut makrouth, am copt-o in dimineata asta. Barbatul se ridica de pe scari si, pasind pe prima treapta, ezita...
- Ma duc la ea, trebuie s-o vad. Am sa mananc pe urma.
Urca scarile aproape fugind, desi il durea un picior. Si-l prinsese intr-o faarah, in timpul unei vanatori. Acoperisul casei avea o priveliste superba. Cand statea seara acasa, urca aici si bea cafeaua asteptand sa iasa luna, aproape la fiecare apus temandu-se ca n-o sa mai rasara. Pana si cafeaua o bea putin cate putin, foarte incet, iar ultima gura i-o lasa lui Allah. Prima gura e a mea, ultima e a lui, spunea. Ajunse in coltul din dreapta al acoperisului si auzi un scancet. Da iubirea mea, vin... Deschise usa si intra punand un genunchi jos, asa cum facea de fiecare data. Inima i se schimonosi intr-un fel primitv si injura fara niciun pic de retinere. Sharmoutha...
Pasarea zacea cu capul spre usa si scanci cand il vazu. Incerca sa se ridice dar cazu peste o floare. Harun o lua in mainile lui nespalate si aspre si o mangaie, simtindu-se ca atunci cand nu putea vedea luna, din cauza furtunii de nisip.
Batrana stia ca barbatul va sta mai mult sus, asa ca inca nu terminase kefta. Asa ca se mira cand il vazu coborand cu pasarea in brate, aproape plangand.
- Ajuta-ma, Shaifa, iti dau orice, spune-mi cum s-o pun pe picioare, am sa mor daca ma paraseste...
Femeia ii mangaie mainile si pasarea isi intoarse capul de parca intelegea tot. De fapt, poate chiar intelegea si incerca sa se ridice, de parca simtea ca-si dezamageste stapanul. La ultima vanatoare, Kanounn tasnise de pe bratul lui Harun, nelasandu-i nicio sansa iepurelui de nisip. Pe cand se intorcea cu el in gheare, barbatul nu observa acea faarah si-si prinse piciorul in acelasi timp in care ii trecu prin minte cum se catara prin cedrii din Marrakech. Arma ii scapa din mana alunecand pe duna si Harun ramase imobilizat si cu gura plina de nisip. Pe cand incerca sa iasa, auzi un urlet. Il cunostea foarte bine, dar refuza sa creada ca tocmai acum se putuse intampla. Singura explicatie era ca-l urmarisera...
Fusesera doua hiene, Harun reusise sa ucida una, dar cealalta l-ar fi muscat de ceafa daca pasarea nu s-ar fi repezit in coasta ei. La sfarsit, hiena fugea alungata de barbatul care reusi sa-si scoata piciorul dintre stanci dar Kanounn se zbatea pe nisip, cu pieptul sfasiat. Sangele colorase nisipul intru-n rosu ciudat iar Harun simti in gura gust de rodie...
... De o saptamana pasarea se chinuia, rana incepea sa se infecteze, nu voia sa manance - poate ca nici nu putea... Harun nu putea suporta hienele, le-ar fi ucis pe toate si stia ca saliva lor e toxica si nu prea mai da sanse ranilor. Dupa acea intamplare se tot ducea in desert doar-doar va gasi starpitura sa scape nisipul de umbra ei, dar, fara succes.
Shaifa se simti ca atunci cand ii muri copilul, acum multa vreme. Vantul le aduse in nari mirosul de kefta din bucatarie, numai ca lui Harun nu-i era foame.
- Doar batranul Faraad ar putea sa stie cum s-o salveze, spuse batrana, dar deja s-a inserat, poate s-o fi culcat si el.
- Ii dau oricat, nu mai pot sta, Shaifa, uita-te la ea cum sufera.
... Stelele erau mai multe ca oricand, batrana se uita spre cer, printre zgaltaielile pe care i le producea goana masinii. Barbatul conducea rugandu-se si injurand in acelasi timp. Crestea pasarea de 5 ani, de cand se despartise de femeia pe care o iubise cumplit. Stia c-a gresit si, fiindca nu si-o putuse ierta, isi asumase pedeapsa oamenilor desertului: incepuse sa vaneze cu soimita aceasta, stiind ca nu va mai putea iubi la fel o alta femeie...
Faraad iesi aproape speriat din casa, intr-o camasa caramizie si cu chechia alba pe cap. Vru sa intrebe ceva dar, privirea ii cazu la mainile barbatului din fata lui. Lua pasarea fara sa intrebe nimic, cu o dragoste infinita. Harun simti un fel de protest interior, de parca i se rupea ceva din carnea lui, in vreme ce batranul era deja in mijlocul incaperii:
- Nour! Nour, vino repede!
- Nour! Nour, vino repede!
va urma...
luni, 19 octombrie 2009
inca III
nenikikamen!!
inca un maraton facut bine. inca un demon ucis. inca un pacat spalat. inca un centimetru spre mine...
ps: v-am promis ca vin cu scut si nu pe scut. donc, va dedic acest maraton, voua :)
Later edit:
Cu modestie, dedic acest maraton celor trei alergatori care au murit la maratonul de la Detroit, duminica, in timp ce eu alergam la Bucuresti.
Later later edit:
Si, pentru ca pe 20 octomvrie blogul asta (pardon, cafeneaua asta) a implinit un an de aburi ( de cafea, fireste), dedic acest maraton si acestui blog in cauza. Atat, zic!
marți, 13 octombrie 2009
BIM
4 zile. Atat a mai ramas pana la Bucharest International Marathon. Sunt febril, aproape ca nu mai am rabdare. Ce-i drept, ma si cam tem, da' asta n-ati auzit cand am zis-o. Ma simt excelent, ma dor glezna si genunchiul alea nenorocite, in rest sunt bine. Ma tem doar sa nu-mi stric glezna acum si sa-mi faca probleme in februarie la Sahara Marathon.
Doar atat zic acum, mai vorbim dupa cursa.
Tine-ti-mi pumnii duminica :)
sâmbătă, 3 octombrie 2009
answers ...
- i'am looking for a dawn ...
- a special one?
- a special one ...
- why you are running for ?
- to take a seat ...
- what are you looking for ?
- to take a seat in myself ...marți, 29 septembrie 2009
Dilema
Adica, acesta e bass-ul pe care mi l-am comandat ieri. Vine cam in 2 saptamani. In secunda in care l-am vazut, am avut orgasm. Punct. Acuma, vorba lui Moromete, trei chestiuni rezulta din asta:
Unu, ca ma apropii de mine mai mult decat de oamenii dimprejur, doi, ca imi rezolv din ce in ce mai multe promisiuni de aici si aici si trei, ca e foarte posibil ca sub aceasta "tinerete" sa dospeasca linistita o dulce nebunie. Pai? Despre adica ce vorbim noi aici? Hmm ...
Unu, ca ma apropii de mine mai mult decat de oamenii dimprejur, doi, ca imi rezolv din ce in ce mai multe promisiuni de aici si aici si trei, ca e foarte posibil ca sub aceasta "tinerete" sa dospeasca linistita o dulce nebunie. Pai? Despre adica ce vorbim noi aici? Hmm ...
miercuri, 23 septembrie 2009
da
fluture zburand ...
pisica in oglinda -
concurentza?
ps: imi pare rau pentru tz, da' nu mi-a iesit neam diacriticu' ala pentru tz
joi, 10 septembrie 2009
Daca cineva vrea sa devina lider, trebuie sa faca un lucru: sa-ti distruga, cumva, inteligenta. Sa te clatine din radacini, sa te faca sa-ti fie frica. Trebuie sa te faca sa nu mai ai incredere in tine - asta e o conditie indispensabila. Daca esti inteligent, iti rezolvi singur problemele. E destul sa fii inteligent ca sa-ti rezolvi toate problemele. De fapt, orice probleme apar in viata, tu ai mai multa inteligenta decat probleme. Inteligenta e o provizie, un dar al naturii. Dar exista oameni ambitiosi care vor sa guverneze, sa domine; exista nebuni ambitiosi - ei creeaza frica din tine. Frica e ca rugina, distruge toata inteligenta. Daca vrei sa distrugi inteligenta cuiva, mai intai trebuie sa creezi frica; creeaza iadul si fa-i pe oameni sa se teama. Cand oamenii se tem de iad, se duc si se prosterneaza in fata preotului. ll asculta pe preot. Daca nu-l asculta pe preot, ii asteapta focul iadului - e firesc sa le fie frica. Ei trebuie sa se apere de focul iadului, si pentru asta e nevoie de preot. Preotul devine indispensabil. Trebuie creata teama, si trebuie creata lacomia. Inteligenta nu e lacoma. Te va mira sa afli ca un om inteligent nu e niciodata lacom. Lacomia este caracteristica lipsei de inteligenta, marginirii. Aduni provizii pentru ziua de mine pentru ca nu ai incredere ca maine ai sa fii in stare sa ataci viata, altfel de ce ai stoca? Devii avar, devii lacom pentru ca nu stii daca maine inteligenta ta o sa faca fata vietii sau nu. Cine stie? N-ai incredere in inteligenta ta, asa ca aduni in prostie, devii lacom. Un om inteligent nu se teme, el nu e lacom ...
osho ...
duminică, 6 septembrie 2009
Dans

Omul acesta n-a fost singur. Omul acesta avusese in viata lui tot ce altii abia indraznesc doar sa viseze. Avusese toate clipele de bine pe care nu le-a putut convinge sa ramana mereu cu el, avusese norocul de-a putea zambi cand rasarea soarele, a avut putinta de-a rade de el insusi cand avea genunchiul jos.
Avusese toata iubirea din lume si toate diminetile in care se uita la ea, zambind si asteptand sa se trezeasca.
A mangaiat sinele de tren, in zapada, noaptea pe la 4, asa cum mangaia coapsa femeii, nestiind unde pranzu' pranzului ma-sii or sa-l duca.
A avut tot desertul adunat in gura si-n pantofi, toata marea in care inota de parca facea dragoste cu ea, turbat, sau linistit.
A avut toate diminetile in care dansa ca un drac, in ploaie, singur sau cu toata lumea dinlauntrul lui. A ras si-a plans cu toate gurile si lacrimile din lume, si si-a julit zeci de piei, doar-doar sa ajunga la el.
A baut bere cu insusi Dumnezeu si i-a spart halba in cap strigandu-i : ba, te iubesc asa cum nu te iubeste nimeni!
A sorbit toate noptile de vara si de iarna si de ploaie si de betie, in care canta pe strazi.
A trait sa aiba parul lung si alb, asa cum demult de tot, o fata balaie ii spusese ca se va intampla, in timp ce-i facea friganele.
A murit asa de tanar incat nici florile nu indrazneau sa creasca pe mormantul lui.
A jupuit si a dezghiocat toate vorbele urate si toate blestemele increscute in carnea si-n creierii capului lui. S-a indracit sa vrea a sari peste umbra lui pana i s-a zdrobit dracul din calcaie si-a murit (dracul, adica).
A aparat oameni, a salvat vieti, a ucis si a gresit cat altii intr-o mie de vieti, a avut pacate cat n-au putut cuprinde toate clopotele bisericilor si-a iubit cat toti dumnezeii acestei lumi.
Pe toate astea, va spun ca le-a avut omul acesta.
Atat a avut ... si nimic mai mult ...
http://www.youtube.com/watch?v=VSqGwOmKEwU
sâmbătă, 5 septembrie 2009
Tema pentru acasa

Atunci cand, in timpul unei lupte, voi si adversarul va lasati pierduti in lucruri nesemnificative si sunteti amestecati unul cu celalalt, trebuie sa aveti mereu in vedere strategia "capului de sobolan si a capului de taur". Acesta e un principiu al strategiei.
Este important ca luptatorul sa aiba in minte, chiar si in viata de zi cu zi, acest principiu. In strategie, fie ea de mase sau individuala, nu uitati niciodata acest spirit! Ganditi-va bine la acest principiu.
Oricand suntem preocupati cu detalii nesemnificative, trebuie sa le schimbam dintr-o data intr-un spirit larg, interschimband ce este "mic", cu ceea ce e "mare".
Shimmen Musashi no Miyamoto, Go rin no sho, 1645
Este important ca luptatorul sa aiba in minte, chiar si in viata de zi cu zi, acest principiu. In strategie, fie ea de mase sau individuala, nu uitati niciodata acest spirit! Ganditi-va bine la acest principiu.
Oricand suntem preocupati cu detalii nesemnificative, trebuie sa le schimbam dintr-o data intr-un spirit larg, interschimband ce este "mic", cu ceea ce e "mare".
Shimmen Musashi no Miyamoto, Go rin no sho, 1645
sâmbătă, 22 august 2009
Naluca
Era o casa micuta, aproape de plaja din Agadir. Vantul batea destul de des in perioada verii, asa ca pescarii aveau de furca, nu rar intamplandu-se sa vina la mal cu barcile distruse sau, chiar sa fie ucisi de ape. Marea nu le mai dadea drumul, se zicea ca ii iubea prea tare si ramanea fermecata de oamenii aceia aspri care injurau afectuos.
El venise din Europa. Isi vanduse ce mai avea pe-acolo si-si cumparase si el o barca. La inceput, pescuise chiar el, venea cu crabi imensi si cu dorade pe care-i dadea unor restaurante din oras. Apoi, dupa ce cunoscuse un algerian stabilit in Maroc, plin de intelepciune, convenira sa pescuiasca dupa cum le venea. Asa ca Arun avea destul de mult timp liber. Iftar, algerianul cel istet, stia si el sa gateasca si, uneori, cand nu-i lasa vantul sa plece la pescuit, faceau cate un atelier. Atelierul asta incepea intotdeauna seara tarziu, dupa ce adormea soarele. Isi zambeau complice si-ncepeau sa gateasca fiecare asa, oarecum ilicit, stiind ca asta se va transforma imediat in traditionala intrecere. Dupa ce terminau de gatit, Arun scotea sticlele de vin de la rece si le desfacea (numai el desfacea sticlele) intr-o deplina atentie. Amandoi ascultau sunetul dopului iesind si, daca acesta pocnea plin, radeau copios si spuneau - uuhh, ca fata mare a facut. De fiecare data cand pocnea cate-un dop, Arun isi aducea aminte de-o femeie cu parul auriu pe care-o iubise mult odata si, care ii spunea razand si ea: ce naiba de fata mare ai avut tu de-ti pocnea asa? Asa ca intre el si Iftar se stabilise tacit acest ritual. Cand Arun venea cu vinul, Iftar se aseza pe scaun, prefacandu-se obosit si asteptand curios pocnetul dopului. Daca se intampla sa nu pocneasca, Iftar se incrunta: hmm, femeile astea...
Tarziu, in noapte, sub miile de stele pentru care Arun tinea mereu un toast, cele doua femei dansau guedrah sau raks al assaya. In pauze, Arun citea poezie dar, niciodata a lui. Femeile stiau ca europeanul ciudat scria si el dar nu indrazneau sa-i ceara sa citeasca din scrierile lui.
El venise din Europa. Isi vanduse ce mai avea pe-acolo si-si cumparase si el o barca. La inceput, pescuise chiar el, venea cu crabi imensi si cu dorade pe care-i dadea unor restaurante din oras. Apoi, dupa ce cunoscuse un algerian stabilit in Maroc, plin de intelepciune, convenira sa pescuiasca dupa cum le venea. Asa ca Arun avea destul de mult timp liber. Iftar, algerianul cel istet, stia si el sa gateasca si, uneori, cand nu-i lasa vantul sa plece la pescuit, faceau cate un atelier. Atelierul asta incepea intotdeauna seara tarziu, dupa ce adormea soarele. Isi zambeau complice si-ncepeau sa gateasca fiecare asa, oarecum ilicit, stiind ca asta se va transforma imediat in traditionala intrecere. Dupa ce terminau de gatit, Arun scotea sticlele de vin de la rece si le desfacea (numai el desfacea sticlele) intr-o deplina atentie. Amandoi ascultau sunetul dopului iesind si, daca acesta pocnea plin, radeau copios si spuneau - uuhh, ca fata mare a facut. De fiecare data cand pocnea cate-un dop, Arun isi aducea aminte de-o femeie cu parul auriu pe care-o iubise mult odata si, care ii spunea razand si ea: ce naiba de fata mare ai avut tu de-ti pocnea asa? Asa ca intre el si Iftar se stabilise tacit acest ritual. Cand Arun venea cu vinul, Iftar se aseza pe scaun, prefacandu-se obosit si asteptand curios pocnetul dopului. Daca se intampla sa nu pocneasca, Iftar se incrunta: hmm, femeile astea... De fapt, exista o femeie care venea noaptea la el si careia ii recita din poeziile lui. Doar ca trebuia sa fi baut foarte mult si sa nu-i ceara ea a citi. Era vazuta doar uneori, intrand la Arun, fara sa mai bata la poarta. Creatura asta era frumoasa ca o naluca, inalta si subtire, cu parul negru pana la mijloc, cu pielea maslinie. Nimeni nu stia nimic despre ea, nu era de prin preajma. Iftar aflase la un atelier ca, in urma cu vreo doi ani, existase o legatura intre ei, Arun iubind-o pana intr-o zi cand aflase ca femeia il inselase. Multa vreme n-a vrut s-o mai vada dar, la o bucata, se trezira intr-un soi de vanare de timp, in care ea venea, se iubeau cumplit in noapte si, inainte sa vina zorile ea pleca la fel cum venea, fara zgomot, ca o naluca. De fapt, Arun ii si spuse o data ca are impresia ca face dragoste cu naluci. Dupa ce se potoleau, femeia incepea brusc sa se imbrace, in timp ce Arun pleca de-acolo aproape in dureri. Nu-i placea niciodata sa vada o femeie imbracandu-se. Considera ca acesta trebuie sa ramana misterul femeii, un soi de moment intim in care nu trebuie s-o vada nimeni si-n care aceasta se reconstruieste. Asa ca pleca afara, fumand ca de obicei, rupand filtrul tigarilor, mestecand firele de tutun si intrebandu-se ce se petrece cu femeia asta. Stia ca in viata ei e un barbat dar naluca n-a vrut niciodata sa-i spuna de ce sta cu el. Nu era fericita, se vedea clar asta, parca era legata oarecum. Arun avea uneori cele mai negre ganduri despre ea, crezand chiar ca barbatul scotea bani de pe urma ei. Numai ca nici femeia nu voia sa-i spuna mai multe si parca nici nu voia sa plece de langa barbatul acela. Arun ar fi putut sa afle adevarul dar se hotarase sa nu mai caute si sa ia situatia ca atare. I se parea ca, intr-un fel sau altul o hranea prin intalnirile lor din noapte.
In ultima vreme, Arun traia momente in care constata brusc, cu mirare, ca incepe sa se simta bine cu el insusi. Nu se mai razboia atat de tare cu celalalt, aproape ca putea gusta linistea din el in acele momente. Cand alerga prin desert, cand venea cu barca de la pescuit, cand facea de mancare dar si-n momente fara nici-un rost, se revarsau peste el secunde de linistire, in care-i mijea un zambet pe care nu-l cunoscuse pana atunci. Nu stia ce inseamna asta, uneori credea ca incepe sa-si reconstruiasca gradina lui zen. Doar ca asta nu tinea prea mult, era suficient sa vada o femeie alergand dupa vreun copil mic, sau sa se uite cum pleaca naluca, pentru a-si ridica sabia sa-l loveasca pe celalalt. Dupa ultimul atelier, Arun se intorcea de pe plaja, voise sa vada daca barca era bine, fusese furtuna toata noaptea. Vantul pierise ca prin farmec la rasarit si el urca straduta, descult, tinand in mana un mic melc ciudat. In camera de la etaj, femeia dormea inca. El intra in bucatarie si incepu sa faca in liniste, cafeaua. Inca si-o prepara singur, era unul din momentele lui.
Aseza cele doua cesti pe una din treptele de la intrare, stiind ca ea se va trezi de la miros. Se surprinse asteptand acea liniste si se intreba daca nu cumva se potoleste...
joi, 20 august 2009
cu dragoste ...
- It's hard to let go, isn't it?
- Yes, it is, Bill ...
- Well, that's life. What can I tell you?
...
- Should I be afraid?
- Not a man like you ...
Meet Joe Black
- Yes, it is, Bill ...
- Well, that's life. What can I tell you?
...
- Should I be afraid?
- Not a man like you ...
Meet Joe Black
marți, 4 august 2009
miercuri, 29 iulie 2009
paranteze

Noapte la Corbu.
Dormit sub cerul liber, fara cort, doar in sacul de dormit (n-o mai facusem de un an). Petrecut jumatate din noapte uitandu-ma ca disperatul la stele si enervandu-ma teribil ca nu pot sa cuprind in brate calea lactee (va dati seama ce e pe-acolo??). Inotat tot ca disperatul (ca de obicei), kilometri in larg, pana unde abia mai vedeam cele cateva lumini de pe mal (doamne, e asa liniste acolo, in larg...). Senzatie brusca si acuta: nu mai vreau sa ma intorc. Pe dumnezeul meu ca nu voiam sa ma mai intorc. Pe drumul de intoarcere aveam senzatia ca mi se ia ceva. Am ajuns la mal de parca n-aveam rost. Imi clocoteau creierii capului ca daca mai inotam putin as fi intalnit mica sirena.
Poate data viitoare. Poate acum avea niste treaba si nu ma putea primi. Eh, mai are si ea uneori dezordine prin casa, nu poti da buzna peste ea in dezordinea aia.
Dor...
joi, 16 iulie 2009
cam asta e
Pai, lucrurile sunt cam asa: In seara asta, am hotarat cu Marian sa particip la Sahara Marathon, in ianuarie 2010.
230 de kilometri prin desert. Prin desertul meu. Gata. Cam asta e.
230 de kilometri prin desert. Prin desertul meu. Gata. Cam asta e.
sâmbătă, 11 iulie 2009
ploaia mea II
Era o ploaie ca la sfarsitul lumii, de parca cerul ramasese dator desertului si-i facea cinste intr-o carciuma numai de ei stiuta. Ia-ti, ia-ti, nu te mai saturi...
- Maine mergem pe plaja, la Corbu.
- Si daca o sa ploua tot asa?
- Si daca o sa ploua tot asa. Si-o sa ne iubim ca-n ultima zi, cu tot desertul ala peste noi... Si-am sa te alerg pe toata plaja aia, printre toate traznetele.
- Om vedea.
- N-om vedea nimic, c-or sa ne intre fulgerele in ochi si traznetele-n sange...
- Traznet!
vineri, 10 iulie 2009
ploaia mea

Ploua cu spume. La propriu.
Zafir cobora pe drumul ce ducea in portul vechi. Isi suflecase pantalonii de in si se uita cu amuzament la papucii din piele, care scoteau un zgomot ciudat atunci cand pasea. Ploua cu traznete, asteptase ploaia asta de multa vreme, asa cum numai un fremen stie a o astepta.
Trazni puternic in stanga lui si un catel se ascunse repede sub o masina dar, alarma acesteia il goni si de acolo. Zafir zambi... Se opri, se uita la papuci - era ud fleasca - si si-i scoase din picioare. Simti apa in talpi ca o binecuvantare.
Mai jos, auzi sirena unei nave si, in acelasi timp vazu un melc in fata lui. Il lua de pe strada si-l puse pe o frunza. Ce ticnit sunt, vorbesc cu melcii. Zambi...
Vazu venind spre el o fata, cu o pelerina galbena pe ea. Nu parea sa se grabeasca prea tare. Isi sterse apa de pe figura, cred ca are vreo 22 de ani...
Uite, pentru tine, ii spuse cand ajunse in dreptul ei. Fata ridica ochii si lua aproape reflex scoica pe care Zafir i-o intinsese. Era o scoica foarte mica, pe care o gasise pe plaja unde inota el. Iti multumesc, zise, uitandu-se dupa omul care plecase deja de langa ea. Of, ce frumoasa era... Zambi.
Intr-o masina, langa intrarea in port, un cuplu. El lasa niste hartii pe bancheta din spate si, ursuz, ii spuse femeii de langa el: m-am saturat de viata asta monotona, totul e gri, nu mai stiu ce sa fac.
Ea, vazandu-l pe Zafir mergand descult prin ploaie, cu papucii atarnati in mana. Uite, se plimba prin ploaie, hai si noi. El: fugi de-aici draga, vrei sa racesti? Fii linistita, nu se plimba, l-a apucat ploaia asta nenorocita.
De undeva de langa statuie, soarele se iti dintre nori pentru cateva secunde, asa cum numai in filme apare. Chiar iesi cu tupeu, langa un fulger prelung. Zafir se uita in sus, aproape ca nici nu se mira de aparitia soarelui si spuse: sunt un inger beat.
Zambi...
sâmbătă, 4 iulie 2009
poveste cu berze (nu-i a mea - povestea, adica)

Alef Lam Mim. Era candva o casa veche, numita casa de langa moschee.
Si casa aceasta era mare, avea treizeci si cinci de odai. Acolo locuiau de secole, mai multe familii inrudite care slujeau moscheea.
......
Era o dimineata de vineri, la inceputul primaverii. Caldura soarelui era placuta, in gradina plutea mireasma pamantului, iar copacii erau proaspat infrunziti. Aparusera primii muguri. Pasarile zburau din ramura in ramura, cantand parca in cinstea gradinii. Cele doua bunici curatau gradina de ierburile moarte de peste iarna, iar copiii se zbenguiau, ascunzandu-se in spatele copacilor grosi.
De sub un zid batran iesira la iveala o multime de furnici, atat de multe incat acoperisera trotuarul din jurul cedrului batran, asemeni unui covor miscator si roscat.
Mii de furnici tinere se ingramadeau parca sa vada soarele, a carui caldura le mangaia pentru prima data.
Matele casei stateau tolanite langa fantana si observau, de departe, cu mirare, acea gramada miscatoare. Copiii lasara joaca si priveau minunea ce serpuia pe trotuar.
- Bunico, strigara copiii, vino sa vezi!
.....
" povestea noastra s-a incheiat, insa barza nu a ajuns inca la cuibul ei..."
......
Era o dimineata de vineri, la inceputul primaverii. Caldura soarelui era placuta, in gradina plutea mireasma pamantului, iar copacii erau proaspat infrunziti. Aparusera primii muguri. Pasarile zburau din ramura in ramura, cantand parca in cinstea gradinii. Cele doua bunici curatau gradina de ierburile moarte de peste iarna, iar copiii se zbenguiau, ascunzandu-se in spatele copacilor grosi.
De sub un zid batran iesira la iveala o multime de furnici, atat de multe incat acoperisera trotuarul din jurul cedrului batran, asemeni unui covor miscator si roscat.
Mii de furnici tinere se ingramadeau parca sa vada soarele, a carui caldura le mangaia pentru prima data.
Matele casei stateau tolanite langa fantana si observau, de departe, cu mirare, acea gramada miscatoare. Copiii lasara joaca si priveau minunea ce serpuia pe trotuar.
- Bunico, strigara copiii, vino sa vezi!
.....
" povestea noastra s-a incheiat, insa barza nu a ajuns inca la cuibul ei..."
Kader Abdolah, La portile moscheii
later edit: ati observat ca berzele nu stau niciodata acolo unde e prea mult zgomot?
joi, 2 iulie 2009

Azi-noapte m-am despartit de unul dintre cei mai buni prieteni. Marc, delfinul, ne-a parasit pe la miezul noptii. M-a chemat amica mea A, vino, Marc se simte rau, hai sa intri in bazin cu el sa il plimbi putin. In 15 minute eram acolo. Am intrat in bazin si-am vazut cateva fire de sange in apa. Mi s-a strans pielea. L-am luat in brate usor si, la cinci minute, a inceput sa aiba spasme.
A murit ca un erou, nu s-a vaitat, n-a cerut niciun pic de ajutor. A venit doar la marginea bazinului, de parca ar fi vrut sa ne vada mai de-aproape. Mainile mele n-or sa uite niciodata spasmele alea nenorocite care-l storceau de ultimele picaturi de viata.
Am ajuns acasa si-am baut o jumatate de sticla de Bacardi in jumatate de ora. Cacat...
Da, stiu ca era batran, toata lumea spune asta, dar numai eu stiu ce simteam cand ma jucam cu el, numai eu stiu cum imi zambea cu capul intr-o parte...
O sa-mi lipsesti cumplit, Marcone...
Am ajuns acasa si-am baut o jumatate de sticla de Bacardi in jumatate de ora. Cacat...
Da, stiu ca era batran, toata lumea spune asta, dar numai eu stiu ce simteam cand ma jucam cu el, numai eu stiu cum imi zambea cu capul intr-o parte...
O sa-mi lipsesti cumplit, Marcone...
duminică, 28 iunie 2009
cine moare
Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi...
Pablo Neruda - Cine moare...
PS
Si numai Dumnezeu va sti ce voi alege, caci lama mea o vor deopotriva si ingerul si demonul. Si amandoi ma invata de bine...
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi...
Pablo Neruda - Cine moare...
PS
Si numai Dumnezeu va sti ce voi alege, caci lama mea o vor deopotriva si ingerul si demonul. Si amandoi ma invata de bine...
marți, 16 iunie 2009
Comunicat important pentru tara:
Pescarusul cel Paraschiv a facut pui. Patru. Un motiv in plus sa vina cu si mai multa ravna dimineata la preluat hrana. Nici nu vreau sa ma gandesc ce-or sa faca astia cand or sa invete sa zboare. O sa-mi dau banii pe mancarea lor.
Ce profitori :)
Later edit: nu sunt patru, sunt cinci.
Pescarusul cel Paraschiv a facut pui. Patru. Un motiv in plus sa vina cu si mai multa ravna dimineata la preluat hrana. Nici nu vreau sa ma gandesc ce-or sa faca astia cand or sa invete sa zboare. O sa-mi dau banii pe mancarea lor.
Ce profitori :)
Later edit: nu sunt patru, sunt cinci.
luni, 15 iunie 2009
despre disponibilitate

In vara lui 1963, politica guvernamentala antibudista a Saigonului ajunsese la extrem. Calugarii erau arestati pentru orice, manastirile erau inchise sau arse. In fapt, segmentul budist, religios, se opunea cu vehementa razboiului din Vietnam. Pe 10 iunie, calugarii sunt impiedicati sa desfasoare o procesiune religioasa organizata cu prilejul celebrarii zilei lui Budha. Evenimentele degenereaza, politia deschide focul si ucide noua disidenti. In piata centrala, un calugar se aseaza si, intr-un calm infiorator, isi da foc, rugandu-se nemiscat, in timp ce arde pana la moarte. Se numea Thich Quang Duc. Politia incearca sa disperseze trecatorii si raspunde cu acte de violenta. Sapte dintre liderii budisti preiau exemplul fratelui lor si, in acelasi calm, isi dau si ei foc. Guvernul lui Diem Biem Pho arunca arunca responsabilitatea acestor evenimente pe Vietcong, nerecunoscandu-si niciodata vina. Pe 15 iunie au fost organizate funeraliile lui Thich.
In noiembrie, dupa aceste evenimente, armata organizeaza o lovitura de stat si rastoarna guvernul, omorandu-l pe Diem, actul de sacrificiu al calugarului fiind socotit cel care a determinat aceasta lovitura.
Inima lui Thich a ramas intacta dupa incinerarea trupului, aceasta fiind considerata o dovada a compasiunii si naturii sfinte a calugarului. Ea se afla intr-un potir de sticla in manastirea Xa Loi.
End of story.
By the way, mai stie cineva ce s-a intamplat in 13 -15 iunie 1990 in Bucuresti, Romania? Intreb si eu...
sâmbătă, 13 iunie 2009
vineri, 5 iunie 2009
multumesc

Ma simt foarte ciudat. Dar inainte de asta, as vrea sa multumesc. Nimanui, in mod special, vreau doar sa multumesc tuturor celor care sunt langa mine, celor care ma ajuta, precum si celor care ma fac sa ma simt mai viu, prin rautatile lor.
Multumesc tuturor buburuzelor care se aseaza cu tupeu pe mine, de parca mi-ar cere mana fara consimtamantul meu.
Multumesc tuturor buburuzelor care se aseaza cu tupeu pe mine, de parca mi-ar cere mana fara consimtamantul meu.
Multumesc tuturor "anonimilor" care, in neputinta lor de-a construi ceva, incearca din toate puterile sa darame ce construiesc ceilalti, in acest fel facandu-ma sa cred si mai mult in calea mea.
Multumesc unui baiat indragostit pe care l-am descoperit absolut intamplator in seara asta, care ii daruia iubitei lui, pe blogul acesteia, un haiku scris de mine (mentionand ca e scris de mine). M-am simtit tare bine, din acest motiv.
Multumesc "barbosului" pentru tot ce mi-a dat si-i promit inca multe halbe-n cap (cu dragoste, caci tot eu o sa-l oblojesc pe urma).
Multumesc lamei mele care ma taie de cate ori imi vine sa renunt.
Multumesc domnului Ion Codrescu, pentru prietenia cu care ma onoreaza si care mereu ma intreaba ce-am mai scris, facandu-ma sa ma simt vinovat daca nu scriu.
Parca sunt la oscar-uri si-oi fi castigat ceva, asa tot multumesc :))
Multumesc indoielii care-mi cracaneaza sinapsele (da, a mea e expresia) si care ma face sa ma imbat crunt sau sa inot kilometri noaptea, de parca asta m-ar intoarce ACASA.
Ma simt foarte ciudat. Parca mi se ia ceva.
A, apropos, maine e ziua mea...
Multumesc unui baiat indragostit pe care l-am descoperit absolut intamplator in seara asta, care ii daruia iubitei lui, pe blogul acesteia, un haiku scris de mine (mentionand ca e scris de mine). M-am simtit tare bine, din acest motiv.
Multumesc "barbosului" pentru tot ce mi-a dat si-i promit inca multe halbe-n cap (cu dragoste, caci tot eu o sa-l oblojesc pe urma).
Multumesc lamei mele care ma taie de cate ori imi vine sa renunt.
Multumesc domnului Ion Codrescu, pentru prietenia cu care ma onoreaza si care mereu ma intreaba ce-am mai scris, facandu-ma sa ma simt vinovat daca nu scriu.
Parca sunt la oscar-uri si-oi fi castigat ceva, asa tot multumesc :))
Multumesc indoielii care-mi cracaneaza sinapsele (da, a mea e expresia) si care ma face sa ma imbat crunt sau sa inot kilometri noaptea, de parca asta m-ar intoarce ACASA.
Ma simt foarte ciudat. Parca mi se ia ceva.
A, apropos, maine e ziua mea...
joi, 28 mai 2009
luni, 18 mai 2009
nenikikamen!

Nenikikamen! Asta a spus Pheidippides dupa ce-a alergat maratonul, pana la Atena.
Se spune ca in maraton nu exista castigatori, ci doar invingatori. Daca-i asa, atunci nenikikamen! Am invins ...
Ma dor groaznic genunchii (eh, ma dureau dinainte), dar si-acum am in nari mirosul de sampanie cu care ne-au stropit la finish. Le multumesc tuturor celor de langa noi, e incredibil cat te ajuta un Octavian care-ti pune Manowar atunci cand crezi ca nu mai poti, sau Liviu care ma injura afectuos in greceste, mergand in paralel cu masina, stiind c-am sa-i raspund pe masura. Multumiri lui Andrei pentru masajul excelent de dupa terminare.
A fost o cursa exceptionala si, cu voia dumneavoastra, as vrea sa-mi multumesc si mie ...luni, 11 mai 2009

Certitudini de brate
inlantuie pareri de trupuri.
Sigurante de palme
mangaie indoieli de chipuri.
Iti daruiesc culoarea amaruie
din ochii tai
Si-ti multumesc pentru concretul mainilor tale
din iluziile mainilor mele...
... Yasminei, copilul ...
duminică, 10 mai 2009
Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul...
Nichita
Mi-ar fi placut sa v-o recit dar nu sunt suficient de beat acum.
Marian spune de fiecare data ca-l recit pe Nichita de parca as certa auditoriul. I-auzi!
De fapt, poate ca-l chiar cert pe auditoriul. Il cert de necuraj...
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul...
Nichita
Mi-ar fi placut sa v-o recit dar nu sunt suficient de beat acum.
Marian spune de fiecare data ca-l recit pe Nichita de parca as certa auditoriul. I-auzi!
De fapt, poate ca-l chiar cert pe auditoriul. Il cert de necuraj...
sâmbătă, 9 mai 2009

27 de kilometri alergati aseara. Ar mai fi mers cred, inca vreo 5 - 6, fara probleme.
Durerile apar abia de-atunci. Plamanii cer din ce in ce mai mult, genunchii iti explodeaza, te bati cu fiecare kilometru, cu fiecare metru, alergi si reciti ... Legionaire, tu es un volontaire... Au combat, tu agis sans passion et sans haine, tu respectes les ennemies vaincus, tu n'abandonnes jamais ni tes morts, ni tes blesses, ni tes armes...
La sfarsit esti terminat. Dar atat de viu... si atat de cu tine...
http://www.youtube.com/watch?v=28GaKoCuobU&feature=related
joi, 7 mai 2009
reguli de bun simt

de ce un haiku nu este poezie
fiindca inaintea mintii sta inima
fiindca inaintea lamei taie gandul
fiindca inaintea tarmului sta marea
fiindca inaintea carnii sta mana
fiindca inaintea buzelor sta sanul
fiindca inaintea ochiului sta sangele
fiindca inaintea rugii e iubirea
pentru aceste motive, un haiku nu poate fi niciodata poezie
luni, 4 mai 2009

Alergam deja de vreo 14 kilometri. Imi udasem incaltarile, ma pleznisera valurile de cateva ori, nu stiu de ce, dar nu pot sa alerg noaptea daca nu vad luna, parca ma strange ceva de gat, nu mai am aer. De data asta, luna iesea incet din mare, era rosie si imensa. De-aia ma udasem la picioare, ca ma tot uitam la ea si nu vedeam cum alerg prin apa, decat prea tarziu. Mai am vreo luna si vine maratonul. De fapt, nu e un maraton oficial, e doar o alergare de 42 de kilometri pe care mi-am impus s-o fac, e o alta spalare de pacate. Nu stiu daca am sa-l fac pana la capat, cel mai mult am alergat vreo 24 de kilometri fara oprire, chiar sunt curios sa vad daca-l pot termina. Dupa cei 24 cred c-ar mai fi mers inca vreo 10, dar nu stiu ce-o sa fie pana la 42. Si nici nu-mi propun sa fac vreo repetitie, vreau sa fie un mister.
Am trecut pe langa o barca ce statea pe nisip intr-o parte, ca o femeie sprijinindu-si capul intr-o mana si mi-am adus aminte ca m-am nascut la vreo 300 de metri de o pescarie, una adevarata, unde dimineata, pescari tacuti si nerasi isi impingeau barcile in apa, cu dragoste, o dragoste pe care n-o vedeai decat seara, cand se intorceau. Cu peste sau fara. Astazi pescaria nu mai exista, au mai ramas doar vreo 2-3 barci, proprietarii lor vin doar prin week-end si intra cu barcile in apa de parca ar face sex cu o femeie pe care n-o iubesc, nu saruta mana marii.
Nu mai face nimeni saramura aia absolut cosmica, iar eu am crescut, nu mai fur pesti din barci. Uneori fac eu saramura, dar nu mai fur pesti din barci. Am crescut. Si mi-e cumplit de dor de Maroc. Si ma tot gandesc daca n-ar fi bine sa vand ce bruma am p-aici si sa-mi cumpar o barca de pescuit in Maroc.
Ascult Anggun si alerg. Imi trec prin minte femei care mi s-au daruit dar carora nu le-am sarutat mainile. Nu sarut mainile femeilor cu care nu fac decat sex (iar o sa starnesc comentarii aprinse).
Un caine alearga odata cu mine si se uita curios.
"Un geste d-amour"... Cum canta fata asta... Trebuie sa iau hotararea... Trebuie sa aflu daca mai are rost.
Ascult Anggun si-mi trec prin respirari saruturi pe care le-am primit, saruturi care m-au inundat, maini care m-au mangaiat si carora le sunt etern recunoscator... Vara trecuta am avut norocul sa inot langa 2 delfini, poate ne-om mai intalni si vara asta. Abia astept sa se incalzeasca apa, mi-e dor sa ma duc iar pana unde nu mai vad decat putin din tarm, sa fie liniste si sa inot de parca asta ar fi ultimul lucru de pe lume. O fi nins vreodata in desert? De ce alerg? Femeia... Si ce-o sa fie dupa ce reusesc maratonul?
Lumini, gata, am terminat in seara asta. A mers bine, nu m-a mai durut tendonul ala blestemat, s-o fi plictisit...
http://www.youtube.com/watch?v=TEvoeKJhVKg&feature=related
sâmbătă, 18 aprilie 2009
miercuri, 15 aprilie 2009

Acum ceva vreme, inainte de-a pleca in Franta, se facea ca treceam aproape in fiecare noapte pe langa o rezervatie de animale si auzeam un paun tipand. Era acelasi, as putea jura. De fiecare data, ma gandeam ca in noaptea aia n-o sa tipe si, de fiecare data, parca urmarindu-ma, paunul asta imi cracana sinapsele, speriindu-ma.
Ati auzit vreodata un paun tipand? Eu da. E infiorator. Iti trece tipatul ala prin sira spinarii pana te cocosezi de umilinta.
Tot in vremea aceea am aflat si de ce striga el asa deznadajduit.
Spune legenda ca in vremuri vechi, era preferat in curtile regale. Toata lumea il respecta si-i acorda atentia de care numai el putea beneficia. Manca cea mai buna mancare si-i placea sa se rasfete printre paunitele credincioase si modeste, privind doar in sus.
Si uite-asa, plimbandu-se el intr-o zi prin curtea rajahului, cineva i-a aruncat niste boabe dar paunul n-a reusit sa le prinda si a trebuit sa le culeaga de pe pamant. S-a uitat in jos si-abia atunci a vazut ce picioare urate are. Si s-a speriat foarte si-a tipat grozav...
Adevarul e ca mi s-a facut dor sa mai vad un paun. Cred c-am sa merg zilele astea sa ma intalnesc cu unul. Ziua...
sâmbătă, 28 martie 2009
Cum spuneam, sunt profetul meu in fata mea si-a lamei mele.
Si nimeni nu ma poate judeca si oricine ma poate saruta ori scuipa...
Si ma veti ierta chiar de nu stiti ...
Later edit:
de-asta...
http://www.youtube.com/watch?v=fOt7E04e7H4&feature=related
Si nimeni nu ma poate judeca si oricine ma poate saruta ori scuipa...
Si ma veti ierta chiar de nu stiti ...
Later edit:
de-asta...
http://www.youtube.com/watch?v=fOt7E04e7H4&feature=related
vineri, 27 martie 2009
saburau

O fi de la faptul ca inca n-a prea ajuns primavara p-aici, o fi de la faptul ca m-am intalnit cu o prietena a carei fetita mica s-a uitat tot timpul la mine cu o competenta uluitoare, sau poate am obosit, pur si simplu... Cert e ca aseara am baut iar din sticla.
Desi am promis c-am sa scriu ceva vesel, cred ca acum e cel mai bun moment sa scriu despre un subiect de mult in analiza, respectiv despre abandonul unei garzi de corp. Ma refer aici la o garda de corp autentica, nu la masculosi (nu e o greseala) cu creierul mucegait de relaxare.
Acel abandon al sinelui, al chiar fiintei lui proprii, in beneficiul unui om pe care-l apara, si caruia, intr-un mod sublim si ciudat, i se daruieste. Un om pe care, de cele mai multe ori nici nu-l cunoaste prea bine.
Sunt unul dintre cei mai norocosi oameni din lume, am trait momente si-am cunoscut oameni care m-au hranit si mi-au dat viata, ma bucur de cele mai multe lucruri din jurul meu, poate chiar si de cele mai mizerabile, tocmai pentru ca astea ma ridica.
Scriu cu aceeasi sete care m-a facut sa apar oameni pe care nu-i cunosteam dar despre care credeam ca au dreptul la viata si ei, ca si altii. Si la fel, atunci cand scriu, simt acelasi abandon care ma naste de fiecare data cand apar un om. Acea renuntare la propriul corp, la instinctul propriu de conservare, la nevoia proprie de-a respira, pentru ca el sa poata respira in siguranta.
Mi-am intrebat studentii acum cativa ani ce cred ei ca-i trebuie unui om pentru a fi o buna garda de corp. Am primit diverse raspunsuri, dar nici unul nu era ce asteptam eu. Si-n seara aceea a trebuit sa vorbesc despre abandon. Acel moment in care, in mod constient si invaziv, trebuie sa il imbraci pe cel pe care-l aperi, cu toata fiinta ta, sa-l acoperi nu numai cu trupul, ci si cu "respirarea" ta. Pentru ca, fundamental, el e cel care conteaza, tu esti doar cel care se daruieste. E un fel ciudat de-a face dragoste cu el, de-a i te da lui, fara ca asta sa-l implice in vreun fel constient. Amicul meu, Gabi, ma intreba odata, de ce nu incerc sa transfer acesta daruire facand un copil. Hmm, asta chiar e o intrebare...
Dar sa revenim. In limba japoneza, termenul de samurai se trage din vechiul verb saburau, care se traducea prin "a sta alaturi". E o perspectiva absolut minunata. A fi alaturi de cineva, a-i numara chiar si respiratiile uneori ( sau a i le numara fetitei tale, nu? ). A sta alaturi...
Am fost intrebat de ce nu vreau sa fac altceva. Si n-am putut da un raspuns pana de curand, cand, am simtit crunt ca asta e un fel de penitenta careia trebuie sa ma supun. Un fel de-a ma bucura de putinta mea de-a iubi.
Am fost intrebat daca nu cumva fac asta pentru bani. Iertati-ma daca am sa rad cu spume, dar niciun sac de bani nu poate cumpara sentimentul de la sfarsit cand, dupa ce te desparti de omul langa care ai stat, ti se pare ca, intr-un fel i-ai mai dat nastere o data. De fapt, atunci cand esti langa el, asta e ceea ce conteaza: indiferent ce patesti tu, el trebuie sa respire in continuare, sa fie in viata. Viata in care te vei afla si tu, one way or another...
Am mai fost intrebat de ce trebuie sa fac asta neaparat in Irak. Mie mi se pare ca si in Irak oamenii trebuie sa traiasca. Si am dreptul - poate singurul - de a-mi alege omul la dispozitia caruia sa ma pun. Saburau...
Si nu, chiar nu e vorba de bani. Nu in cazul meu, aici. Am mai spus-o, banii nu pot cumpara chiar tot. E doar un alt fel de-a iubi. Si chiar daca cineva spunea odata ca nu-si da seama cine sunt, ca sunt un fel de apa pe care n-o poate strange in pumn, un lucru e sigur. Pot iubi. Pot iubi intr-o mie de feluri, inclusiv ... saburau...
luni, 23 martie 2009
N-am vrut pana acum sa moderez comentariile, tocmai considerand ca e de datoria mea sa las libera si exprimarea celorlalti, nu numai a mea. Se pare insa, ca unii dintre cititori, dupa ce ca beau cafeaua fara sa plateasca, mai si sparg cestile, neputand a se obisnui cu gandul ca ei nu pot construi ceva. Ma veti ierta dara, ca le voi sterge pe cele care n-au legatura cu bunul simt, dar locul asta chiar nu e terenul de joaca al celor lipsiti de respect.
Later edit: Tocmai ce-am vazut ca si Klara a patit acelasi lucru. O fi vreo moda, ce crezi?!
sâmbătă, 21 martie 2009

urlet de albu'
hrapitu de neamu
in fata cenusa
in spate blastemu.
din gura descantu
cu spatele ruptu.
drahoiu de fumu
in ochi de neomu
scrasnet de os
din suflet manios
arza-l-ar foc
cenusa pe loc
de vant spulberata
de apa secata.
zeii chemati
la ceasu, de frati
sa arda sa rupa
si omu s-asculta.
de-ar veni amu
ucida rau.
de-ar veni odata
cu suier de spata,
inca sa zdrobeasca
teasta omeneasca
inima sa-nmoaie
osu de-l indoaie,
urlet de drahoi
datu peste noi.
inca ma crucesc
la zau stramosesc
la spata si focu
pamant de-a mijlocu
zvon de rugaciune
si de-nchinaciune
la altar de suier
nebun ca sa-l spulber
cu fum de tamaie
nici umbra-i ramaie.
din pamant curatu
de stramosi calcatu
a veni in zori
chemat de feciori.
s-a veni in noapte
sa rupa pacate.
la urma spalata
cu apa nedata,
lacrima de zeu
ramaie mereu.
si de fi acum
sa ramaie fum.
si de-a fi odata
zamolxe sa-i bata
miercuri, 18 martie 2009
joi, 5 martie 2009

Intr-o zi tot am sa-mi fac eu carciuma aia cu o masa, aici sau in alt loc...
Cum o fi sa mananci iepure cu iaurt de bivolita, ascultand Garbarek?
Si evident, nu platesti decat daca ti-a placut...
sâmbătă, 28 februarie 2009
vineri, 27 februarie 2009
gom jabbar propriu

Intr-un mod tare ciudat, ruinele cetatii nu i se mai pareau deloc prietenesti, ca in anii trecuti. Se simtea ca un copil ratacit, neajutorat. Ajunse acolo, in zona sacra, cam pe la pranz. Era cumplit de obosit, nu dormise ultimele trei nopti, desi chiar isi propusese sa se odihneasca mai mult inaintea testului. Zambi amar: pai doar nu era sa vin aici odihnit si pregatit, nu? Zambetul se transforma in rictus: daca nu sunt pregatit? daca nu-l trec? Aproape instantaneu, ii veni in minte Hannya: sa nu ma tem. Frica ucide mintea. Frica e moartea marunta... Respira adanc de cateva ori si se mai linisti. Astepta testul asta de un an. Sau poate testul il astepta pe el... Prietenul lui, M, il intrebase inainte sa plece in munti, cum o sa stie daca l-a trecut. Pai e simplu, ii raspunse, am sa ma intorc... Stia ca nu glumeste.
10001. Zece mii una taieri... zece mii de neputinte, nopti, lacrimi si-a zecemia una speranta... Asta era testul. In vechime, luptatorii erau supusi acestui test si, celor care il treceau, li se dadea dreptul de-a renaste. Era un mod de a-si rascumpara din pacate. Si Thawad avea multe pacate. Thawad voia sa renasca. ... I must not fear... Fear is the mind-killer... Incepu sa se dezbrace incet, incet, de parca incerca sa amane cat mai mult momentul in care urma sa intre in joc. Pe drumul de venire, isi aminti ca fusese intrebat cine-l obliga sa faca asta. Nu pot altfel, raspunse... Isi lega centura, era imbracat in alb, aproape ca nu se deosebea, asa cum statea in zapada din cetate. Cerul era greu, ninsese pana sa ajunga el acolo. Macar un pic de soare, macar o speranta, trebuie... Era singur, in mijlocul templului din care nu mai ramasesera decat stalpii de lemn. Se uitau la el tacuti, ca niste martori muti la renasterea lui ... fear is the little-death that brings total obliteration... Zapada ii ardea talpile goale, stia ca peste ceva vreme n-o sa si le mai simta, era un soi de abandon, urma sa renunte usor-usor la parti din trupul lui, pana nu mai ramanea decat el... Stalpii de lemn asteptau. Isi scoase lama din teaca si, la vederea ei, nu se mai simti asa de singur. Umma fusese mereu langa el. La urma-urmei, era cea care-l tinea in picioare. stranse manerul in maini si-l saruta. Makhtub... Daca m-ai adus aici, n-ai sa ma inseli tocmai acum... I will face my fear, I will permit it to pass over me, trough me... Ichi !! Prima taiere... Primul pas... ce-a fost greu a trecut, acum trebuie doar sa le termin, de-acum nu-mi mai apartin...
In ultimele doua ore, cerul dadea semne c-ar vrea sa nu mai ninga. Era o liniste ucigatoare, doar Thawad mai striga uneori, cu o voce de demon... Yoooosh!!! Inca un pas, inca o noapte... Stalpii de lemn il strangeau de gat, aproape ca-l opreau fizic din miscare, spuneti ceva, blestematilor, spuneti ceva!! Facuse cam cinci mii de taieri, inca nu obosise, stia ca oboseala urma sa vina mult mai incolo. Numai ca incepea sa simta ceva ciudat, din ce in ce mai des: de ce fac asta, de ce? Intrebarea il urmarea si el fugea de ea bezmetic, uitandu-se cu gura cascata la cer, in timp ce numara taierile, demonii ucisi... De ce faci asta? Stii ca n-ai nevoie de ea, n-are rost, nu ajungi nicaieri, nu-ti foloseste la nimic... Taceti, taceti, am sa va ucid pe toate, spaime, umbre, lacrimi...
Il auzea pe Dhafer, cantand undeva in desert, nu te opri, mergi sau crapa... Ii aluneca o mana de pe maner, voia aproape organic sa se opreasca, un picior ii ramase in zapada refuzand sa mai plece de-acolo, stalpii erau mai aproape ca oricand de gatul lui, fizic nu mai avea aer... Trebuie sa raman lucid, lucid... sau ...poate ar trebui sa ma opresc acum, n-are niciun rost. Si, in acea secunda, cand vru sa renunte, il auzi. Isi repezi privirea sus, in varful fagului din dreapta lui si-l vazu: corbul venise. Instantaneu il podidira lacrimile. Corbul mai carai de doua ori si se muta putin mai incolo. Corbul asta venea de 11 ani acolo. Pur si simplu venea. De fiecare data, singur. Thawad era uluit. Uitase ca de fiecare data cand voia sa renunte, corbul ala aparea acolo. Isi scoase piciorul din zapada, si reincepu sa taie... Isi aminti cum odata, isi taiase o lacrima, ...and when it has gone past, i will turn the inner eye to see its path... where the fear has gone, there will be nothing... Mai avea putin... trecusera vreo patru ore deja. Nici nu vazuse ca, undeva in spatele lui, iesise soarele. Statea in genunchi taind frenetic, 9901, mai am doar o suta, ultima suta, trebuie s-o fac in picioare... Ridica primul genunchi si, cand puse talpa in zapada, cazu. Demonii ma-tii, cati mai sunteti? Stranse si mai tare manerul si se ridica, soarele ii batea pe spatele gol, mari ritmul fara sa vrea, pur si simplu se lasase in voia Ummei, aproape ca nici nu mai taia el... Si-o asculta pe ea cum il conduce printre stalpii care incepeau sa se deschida in fata lui. Era liniste, doar Thawad gafaia si strangea din dinti ... only I will remain... Zece mii de rugaciuni soptite, smulse din lama... In zborul sau, spiritul lui Thawad paru ca ia infatisarea unui batran, avea parul lung si alb, vedea deja poarta de lumina si-l auzea din nou pe Dhafer, profesorul lui: totul in jurul nostru e cerc, drumul catre armonie implica intelegerea acestui aspect, completarea reciproca, fuziunea. Nu poti intelege spirala daca n-ai curaj sa arzi cercul pe care-l strabati. Disciplina e acest cerc, Thawad, iar tu trebuie sa arzi complet, fara teama... only I will remain... Sa uiti toata dogma si sa renasti. Al 10001-lea genunchi ridicat... al 10001-lea inger nascut... Ai-uchi, prima si ultima taiere. Aici si acum. Umma dansa sublim, Thawad ardea, taia cu lacrimi in ochi, toate treceau una cate una prin el, peste el, pana la poarta celor zece mii una... yoooosh!!!
... era ramas in picioare inca de cateva secunde, plangea si radea in acelasi timp, inca era soare, ultima taiere o facuse strigand la cer cu gura cascata ca in Urletul lui Munch... Strigase cum nu mai strigase pana atunci si auzi cum ii raspund din padure toti stalpii aceia, toti martorii renasterii lui.
Cazu in genunchi cu fruntea in zapada, isi saruta lama si spuse, ragusit: de-asta... Multumesc, Umma...
... parintilor mei, acolo ...
... era ramas in picioare inca de cateva secunde, plangea si radea in acelasi timp, inca era soare, ultima taiere o facuse strigand la cer cu gura cascata ca in Urletul lui Munch... Strigase cum nu mai strigase pana atunci si auzi cum ii raspund din padure toti stalpii aceia, toti martorii renasterii lui.
Cazu in genunchi cu fruntea in zapada, isi saruta lama si spuse, ragusit: de-asta... Multumesc, Umma...
... parintilor mei, acolo ...
joi, 26 februarie 2009
... regulile stricte inalta fortificatii la adapostul carora, mintile inguste creeaza satrapii. Stare de lucruri periculoasa cand totul merge bine si, dezastruoasa in momentele de criza...
Bene Gesserit
Bene Gesserit
inutil

Pentru a doua oara in ultimele cateva zile, mi-au fost dejucate socotelile. Iar voiam sa scriu despre altceva si iar sunt nevoit sa schimb subiectul. Insa, natura cel putin ciudata a comentariilor unor onorati cititori ai acestui blog, mi-a confirmat, cu dezamagire, cateva lucruri de care m-am mai lovit, in trecut.
Acum ceva vreme, am fost invitat la Junimea, in Iasi, sa prezint cateva haiku si sa vorbesc despre acest gen de literatura. N-am spus poezie, pentru ca nu e poezie, dar asta e alta discutie. Cutuma in cadrul cenaclului era ca autorul sa citeasca doar lucrarea, urmand ca auditoriul sa comenteze si sa poarte discutiile aferente. Noaptea aia a fost cel putin uluitoare. Tot auditoriul, cu exceptia unui student, comenta cu o "competenta" uluitoare, haiku-urile, amestecand literatura cu zen-ul, cu mahayana si cu yoga-sutra. Toti erau siguri despre ce-a "vrut sa spuna poetul", toti afirmau idei de o certitudine naucitoare. Am rezistat vreo 2 ore, apoi m-am ridicat si-a spus ca rup cutuma. Nu mai puteam suporta sa vad cum o simpla imagine a unui ied in fata unui izvor, era interpretata absolut sigur ca fiind imaginea unui complex de-al meu din copilarie. ( da, erau si "psihologi" in auditoriu ). Rezultatul a fost pe masura. Pe la 3 dimineata, unii plecau suparati ca n-am vrut sa recunosc "veridicitatea" analizelor lor, altii inca incercau sa ma converteasca, prezentandu-mi citate din diverse carti. Studentul acela, m-a asteptat si m-a rugat sa mai vorbim cateva minute. Si am mai vorbit. Pana pe la 10 dimineata, la un vin fiert, extraordinara atmosfera. A fost singurul care mi-a atenuat senzatia aceea de etalare inutila, pe care mi-a provocat-o experienta in cauza.
Povestea mea din postul meu anterior mi-a reconfirmat ( ah si chiar n-aveam nevoie de reconfirmarea asta ) disponibilitatea noastra de-a face analize si de-a da raspunsuri, fara a asculta intrebarea. Incapatanarea noastra de-a purta discutii pe exceptie, in locul celor pe fond (cine stie, stie..). Forta noastra de-a face sabaki in fata adevaratului subiect, in favoarea unor comentarii sterile, fara a construi ceva.
Acum ceva timp, vorbeam cu Roxana si-am constatat amandoi, cu durere, ca astazi, cei mai multi oameni, in goana lor dupa razboi, vor a darama, fara sa puna ceva in loc. Daca inainte, tinerii se razboiau manati de un sentiment de prospetime, acum constatam ca ideea constructiei e deja caduca. Ne batem doar ca sa ne batem, amestecand fondul cu forma. In timpul discutiilor cu un onorat comentator al povestii mele, am foat acuzat de-a dreptul ca nu vreau sa vorbesc despre mine. Ca filosofez, ca frec picioare de lemn. Si ca, daca nu-mi convine ca lumea comenteaza in jurul meu, sa m-apuc sa scriu intr-un jurnal, nu pe un blog. Apropos, exista modalitatea tehnica a moderarii/stergerii comentariilor, dar nici nu-mi trece prin cap sa fac asta, tocmai ca sa ne bucuram de diversitatea de idee.
In fapt, motivul pentru care scriu -si pe un blog- este tocmai acela al constructiei. Tot cu Roxana am convenit ca as fi un arogant nesimtit daca as spune ca scriu doar pentru mine, doar ca sa dau afara ceva care ma apasa. Si ca, mai exista oameni pentru care cautarea ramane un oxigen de respirat. La un moment dat, Paler intreba cum ar fi un om, daca n-ar mai avea intrebari, daca ar fi aflat toate raspunsurile. Pai eu cred ca stim deja ca i se poate canta prohodul existentialist. Trist, trist rau ca unii nu se mai pot bucura...
Ce-ar mai fi de spus?
Later edit:
Mi-am adus aminte, citind unele comentarii, de Laura Gog ( iarasi, cine stie, stie )
Even later edit:
Ce stearpa a fost postarea asta, nu-i asa?
luni, 23 februarie 2009
shuni

Pasarea era foarte indrazneata, venise incredibil de aproape de resturile de paine de pe masa. O fi flamanda, isi spuse, sau are pui care-o asteapta... Isi opri orice miscare, de teama sa n-o sperie, zambind usor.
- O sa te arda, auzi in dreapta lui si, instinctiv, isi indrepta ochii in directia vocii nemiscand vreo alta parte a trupului. Tigara, o sa-ti arda mana... Accentul parca nu era potrivit locului remarca el. Isi dadu seama ca tigara arsese pana la degete si incepuse sa-i sfaraie pielea. Usor, desfacu degetele, dand drumul restului de tigara sa cada. Intotdeauna fuma rupand filtrul tigarii. Ii placea sa simta gustul tutunului crud intre dinti.
Dupa cateva clipe, pasarea termina firimiturile de paine si zbura, nu inainte de-a arunca o privire indrazneata in directia lui. Abia atunci, el se intoarse si o vazu. Era tanara, pana-n 25 de ani... razbunator de frumoasa.
- Mi-ar fi parut rau sa fi plecat fara sa manance, zise el, apucand cu doua degete cescuta de cafea. Iti multumesc.
- Vine mereu pe-aici, raspunse fata, o vad in fiecare zi.
- Cum o recunosti? E aceeasi?
- Da, e aceeasi. Sau, cel putin, asa vreau eu sa cred. Vreau sa cred ca e aceeasi, traieste o viata imbelsugata si-are pui multi.
In departare, se auzi chemarea muftiului la rugaciune. E unu si un sfert, se gandi si se intoarse catre fata.
- Nu pari de-aici. Esti prea...indrazneata.
- Chiar nu sunt de-aici. Am venit acum 2 ani din Franta, am invatat araba pe apucate.
- Si ce faci in Marrakech? Studiezi undeva?
- Ma vand, veni raspunsul, naucitor si senin. Oricui doreste sa scape de rutina. Il privea in ochi cu un tupeu fantastic, deschizandu-si narile de parc-ar fi adulmecat. Ma uit la tine de vreun ceas. Ai vrea sa iei cina cu mine, in seara asta?
... Shuni avea o masa din lemn vechi. O lumanare groasa dadea umbre pe mainile ei. Thawad ii mangaia parul roscat, mirosind a lamaie.
- Stii, zise, am sa raman la tine o vreme. Sunt nou in oras, nu stiu unde sa merg.
Shuni zambi, uitandu-se la el cu mirare. De obicei, barbatii veneau la ea, isi lasau acolo tot raul si plecau repede, de teama sa nu se contamineze in vreun fel. Thawad era primul care ramanea.
... Se faceau deja cam trei saptamani de cand Shuni venea acasa dimineata si-i privea fata cu cateva riduri. Cati ani o avea? Parca si-n somn e trist... Devenise aproape un ritual: il trezea mangaindu-l, el ii facea de mancare - ah, gatea incredibil, uneori ii descoperea cate o rana noua pe care i-o ingrijea fara sa-l intrebe de unde o are... Stia ca nu e doar acupunctor, asa cum el ii spusese, dar, parca se simtea bine asa, oarecum complice. Pentru prima oara in viata ei, Shuni era fericita. Apartinea cuiva. Pentru prima oara, un barbat o invelea cand dormea, o invata cat busuioc sa puna in mancare si, mai ales, ii saruta mainile. Aproape ca se sufoca de fericire, deja se hotarase sa nu se mai vanda, poate ar trebui sa-mi continuu facultatea si sa-nvat ca se poate si altfel. Il astepta infrigurata, intrebandu-se daca o sa-i placa vinul luat de ea, sau mirosul florilor de camp pe care dumnezeu-stie de unde le luase ca sa i le puna in asternut.
... Thawad astepta de vreo doua ore in spatele unui luminator mic, cu degetul mangaind tragaciul usor, ca si cand ar fi facut dragoste cu el. Un paianjen urca incet pe-un fir vazut numai de el, catre coltul din stanga. Luneta incepea sa se abureasca, ar trebui sa iau alta noua sau... poate ar trebui s-o ascult pe florareasa... Inainte de-a veni in Marrakech cunoscuse o florareasa. Trecea pe la ea din cand in cand si-si cumpara cate o floare. Avea nevoie de ceva viu in casa. De fapt, asa-i spusese o femeie care fusese la el intr-o seara: iti trebuie ceva viu aici, ai nevoie de viata. Asa ca, dimineata, se ducea la florareasa asta de vreo 60 de ani, incredibil de desteapta si-i cerea o floare, pe care o vrea ea. Odata, femeia i-a spus: tu nu iei flori pentru vreo fata, nimeni nu duce flori unei femei, trist. Ar trebui sa-ti gasesti una, doar a ta si sa-i duci ei flori....
Da, isi spunea acum, poate ar trebui sa ma opresc, poate nu luneta trebuie s-o schimb, ajunge... Am sa termin si treaba asta si gata. Avea un obicei ciudat, de fiecare data dupa ce era platit, ducea doua parti din bani unor batrani sau copii si-si pastra restul. Nimeni nu afla de unde veneau banii, nu-l interesa decat sa stie ca batranii aia sa poata face ce vor cu ei.
O masina opri in viteza exact in fata usii pe care o pandea Thawad. Rahat, ce dracu cauta asta aici? Imi strica tot. Omul pe care-l astepta iesi in tromba pe usa si urca in masina. Ma rog, e un fel de-a spune c-a urcat. Inainte de-a pune primul picior in masina, degetul apasa tragaciul, fara sa ceara voie creierului, de parca avea dezlegare din partea lui. Omul se prabusi pe bancheta, cu un picior atarnand pe asfalt, masina se porni in tromba si, din cauza vitezei, un pantof ramase pe sosea... Thawad stia cine era. De fapt, pe el il astepta de trei saptamani.
Omul trafica fete. Le aducea de prin Europa si cand nu ii mai erau de folos aici, le ucidea. Oficial, fetele luau o supradoza. Scursura asta a naturii nu putuse fi condamnata si acum, dupa ce Thawad o cunoscuse pe Shuni nu mai putea scapa de gandul ca si ea...
Isi strangea incet arma simtind din nou durerea aceea surda in umarul stang. Ar trebui sa ma ocup si de umarul asta, deja ma cam seaca. Se ridica, isi puse in spate rucsacul, strambandu-se de durere si pleca. Afara era incredibil de cald si simti inca o data dorul acela acut de ploaie, pe care n-o mai credea a veni. Si-atunci, intelese. Naucitor. Nu putea ramane cu Shuni. Ar fi pus-o in primejdie si nu i se parea cinstit sa imparta cu ea toata minciuna si otrava vietii lui... Isi aduse aminte vorba unui chinez batran: ai grija cui ii salvezi viata, ca-i ramai dator. Ah, umar nenorocit, parca-l durea mai rau decat oricand...
... Shuni urmarea o musca pe genunchiul ei, tinea o mana pe piept, aerul parca ii ardea plamanii, era asezata pe un scaun care tot scartaia si-i treceau prin cap sumedenie de imagini si mirosuri, neintelegand daca musca aia avea vreun gand ofensiv sau doar se odihnea. Culmea era ca-si dadea seama ca barbatul avea dreptate, chiar avea...
Thawad bause jumatate din sticla de vin, era dumnezeiesc... Nu-si putea scoate din cap sentimentul c-o abandoneaza. Ii spusese doar atat: plec, iubirea mea, nu pot ramane... I se parea ca face exact ceea ce nu facuse in atatia ani: isi abandona camaradul loial. Au combat, tu agis sans passion et sans haine, tu respectes les ennemis vaincus, tu n'abandonnes jamais ni tes morts, ni tes blesses...
Isi tragea dupa el picioarele de parc-ar fi fost pietre de moara, trecusera deja cateva ceasuri de cand lasase dupa el usa deschisa si singura femeie care ii fusese alaturi, doar lui. O prostituata. Singura oaza de sinceritate si loialitate din viata lui. Si-atunci intelese ca facuse cea mai mare greseala lasand-o pe scaunul ala nenorocit-niciodata nu-i placusera scaunele, se intoarse in loc si primul gand fu: de unde iau acum o floare? Florareasa avusese dreptate.
... Mai avea putin si ajungea. Alerga dement, era sa darame o taraba cu peste, mai avea putin. Intra in casa si-o striga cu toata fiinta lui. Si cand glasul lui ii striga ultimele litere, se raci brusc. Ce...ce... Se arunca deasupra ei si incerca, plangand si injurand si iubind si tremurand si sarutand-o s-o trezeasca. Shuni ramasese cu fata in sus si cu o mana inclestata pe piept, de parca atunci, in ultima secunda incerca sa se tina bine de sufletul ei.
Procesul a fost scurt. Acuzarea n-a avut probe aproape deloc impotriva lui. Cu o exceptie. Un martor. Un batran il vazuse pe Thawad iesind din casa lui Shuni si declara ca avea sange pe tricoul alb pe care il cumparase ea. De fapt, isi scapase vin dupa ce-i spusese si, orbit de durere, nu si l-a mai schimbat. Cui dracu ii pasa de un tricou murdar? Il aruncase de pe el, la intoarcere, alergand...
A fost condamnat la moarte si, la sfarsit, judecatorul il intreba cum se declara. Thawad zambi amar - nu scosese o vorba tot procesul si zise: vinovat. Dar n-am ucis-o eu, sa stiti.
- Bine dar atunci de ce te declari vinovat?
- Asa, pentru tot...
Il chema Thawad, avea in jur de vreo 40 de ani, de fapt nimeni nu stia cati are si cu ce se ocupa. Uneori spunea ca e sculptor, alteori ca e acupunctor. Asta era chiar adevarat, invatase de la un japonez si chiar era bun. Mai mergea pe la sarmanii care n-aveau bani de doctori si-i trata.
In ultima perioada a vietii, dupa ce lasase in urma legiunea, ramasese in Maroc. Accepta oferte din partea unora sau altora, dar, intotdeauna le refuza pe cele pe care le considera imorale sau nedrepte. Voia sa construiasca ceva in jurul lui si se gandea ca ucigand javrele din lumea asta, isi mai curata cugetul. Poate n-a fost prea credincios sau prea cuminte. Dar, cu siguranta, iubea... Si era sincer...
Ea era Shuni, jumatate algerianca jumatate evreica, poate de acolo parul roscat. Parintii ei fugisera din Franta in timpul razboiului cu Algeria, dar ea nu spunea niciodata asta. Se simtea ... vinovata, oarecum. Se prostitua in Marrakech, considerand ca asa isi va curata rusinea acelei fugi.
Ea a fost Shuni, singura lui oaza de iubire. Singura care i-a fost loiala...
leapsa

Astazi era sa scriu altceva, imi venise sa scriu despre loialitatea unei prostituate, despre incredibila oaza de sinceritate pe care o poate intalni un om acolo unde nici nu-i trece prin cap. Dar, am amanat putin subiectul asta si am luat leapsa de la Klara si-am sa scriu ce ma face pe mine sa zambesc.
O sa ma caznesc oarecum, caci azi e o zi in care astept un raspuns care n-are cum a fi prea bucurabil, dar, asta e...
Iaca, zic, ce ma face pe mine sa zambesc, incurabil:
Nichita, cand il citesc. Nichita cel Stanescu, desi cred ca nu mai era cazul sa amintesc asta.
Macii, primavara, cand se straduiesc elegant (si chiar reusesc) sa reziste vantului si altor-alea...
Lama, la fiecare scoatere din teaca, amintindu-mi ca... inca...
Apusul de soare in desert. Fara comentarii.
Mica sirena. Desenul animat, fireste.
Orice animalut mai mic care se uita foarte competent la orice e mai mare decat el.
Ar mai fi fost ceva lucruri de zambit, da' acuma nu face sa ma dezbrac chiar de tot in public...
O sa ma caznesc oarecum, caci azi e o zi in care astept un raspuns care n-are cum a fi prea bucurabil, dar, asta e...
Iaca, zic, ce ma face pe mine sa zambesc, incurabil:
Nichita, cand il citesc. Nichita cel Stanescu, desi cred ca nu mai era cazul sa amintesc asta.
Macii, primavara, cand se straduiesc elegant (si chiar reusesc) sa reziste vantului si altor-alea...
Lama, la fiecare scoatere din teaca, amintindu-mi ca... inca...
Apusul de soare in desert. Fara comentarii.
Mica sirena. Desenul animat, fireste.
Orice animalut mai mic care se uita foarte competent la orice e mai mare decat el.
Ar mai fi fost ceva lucruri de zambit, da' acuma nu face sa ma dezbrac chiar de tot in public...
sâmbătă, 14 februarie 2009
luni, 9 februarie 2009
despre profeti

Am avut o discutie lunga cu Roxana cea generoasa, in seara asta, (adica discutia a fost in seara asta, nu Roxana cea generoasa doar in seara asta), in care incerca sa ma faca sa-mi treaca raul provocat de vestea handbalistului ucis. Si vorbeam despre dumnezeu (pe care in seara asta am sa-l scriu cu d mic, pentru ca i-am spart o halba in cap - e dreptul meu, el mi l-a dat).
Si spunea ca dogma crestina, si-a cam facut treaba si-ar trebui sa lase loc la altceva. Iar eu i-am spus ca nu la altceva trebuie sa lase loc, ci, poate altcuiva, unui alt profet. Moment in care zice Roxana: pai cine sa fie profet? Si eu zic: pai eu, cine altcineva? Ca-s suficient de sensibil si de cinic pentru asta. Daca nu sunt deja vreun profet. Ea zice: esti? Si in momentul ala, am spus: da, sunt. Credinta mea sunt eu. Si sunt profetul meu. In fata mea si-a sabiei mele.
Si tocmai ceea ce-am spus m-a facut sa ma linistesc putin si sa ma mai impac cu mine un centimetru.
Multumesc, Roxana...
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
















